Ce fel de rădăcini prinzi?

Aceste rânduri vor fi diferite în comparație cu cele scrise până acum. E un fel de poveste. Dar nu știu de care.

Am scris despre rădăcini. Am prins rădăcini scriind. 

Vizionare plăcută! Și spun vizionare plăcută pentru că vă veți privi sufletul citind. Sper să vă (re)descoperiți!

-Ești bine? Am fost întrebată.

Nu-mi place. Cea mai vagă întrebare. Dar răspund. 

-M-am trezit de dimineață cu vocea răgușită. Cred că asta se întâmplă cu oamenii care vorbesc prea mult. E mai înțelept să taci și să faci liniște. Iar dacă vorbești, vorbește calculat. Hristos pe cruce a tăcut, iar când a vorbit a spus: Iartă-i, Doamne, căci nu știu ce fac! 

Am răgușit! Cred că nu mi-am măsurat cuvintele, mare dilemă! Nu am gumă să șterg. Am să tac o vreme, poate îmi trece. Intrebarea vine: când o să am glas ar trebui să o iau de la capăt sau să continui în tăcere? Mare dilemă.

Ne pierdem glasul în discuțiile nepotrivite pentru oamenii nepotriviți. Ne pierdem în mulțime și nu ne mai auzim nici pe noi înșine. 

Beau un ceai, am primit rețeta de la cineva drag mie. Într-o cană pui rugăciune și după ce fierbe, adaugi pliculețul de mustrare. L-am băut fără miere. Situația nu era dulce, deci să o las așa cum e. 

Am mestecat cu lingurița, încercând să diger. Am mestecat iar și iar și mi-a venit în minte: ce fel de rădăcini prinzi? Adica tu, ca om. Eu ca om. 

În tăcere am meditat și am notat:

Eu vreau să tac și să vorbesc. Adică să vorbesc prin fapte. Cred că acesta e cel mai frumos cuvânt scris, unul care nu există. Dar există în mine, în sufletul meu. Sper să prindă rădăcini.

Eu îmi doresc să văd în jurul meu multă pace. Dar pacea să pornească din mine și de la mine. Nu mă pot aștepta ca cineva să mângâie o pasăre rănită dacă eu dau cu piciorul în ea. 

Eu vreau să îmi ajut prietenii. Dar nu știu unde să prind rădăcini. Am impresia că uneori le sunt îndeajuns dacă privesc de la distanță. Dar până la urmă te poți ruga de oriunde. Adică poți ajuta și prin absența ta, dar ei pot fi prezenți în ruga ta. Doamne, udă-mi rădăcina aceasta. Vreau să crească până la cer.

Eu vreau să îmi înțeleg rostul. Nu în societate. Că societatea e una. Lumea e alta. Eu vreau rostul în lume. Lumea cuprinde tot ce are. Societatea cuprinde doar în ceea ce suntem noi sau credem că suntem… 

Rostul meu a prins rădăcini, dar nu știu dacă ramurile mele vor crește. Nu-mi permit să vorbesc despre înflorit. Dar culmea că știu parfumul florilor: Sus! Acolo Sus miroase a floare. Floarea infinit. Imaginați-vă! Să îți știi rostul aici și să-l continui Acolo. Păi atunci hai să iubim! Iubind, vindecăm și ne vindecăm. E win-win. 

Nu are rost să vorbesc despre răbdare dacă eu mă necăjesc repede din cauza stresului. Răbdarea nu înseamnă să fii calm în trafic sau când aștepți pe holul de așteptare. Pardon. Știu un hol de așteptare unde îți trebuie perseverență ca să te primească Medicul! Adică El te primește, important e ca tu să intri la consultație. 

Răbdarea înseamnă să nu grăbești nimic în jur, să te construiești și să te reconstruiești fără să îți pierzi entuziasmul. Să ai răbdare să vezi cu ochii-nchiși. Să ai răbdare să înveți chiar și atunci când ești în holul de așteptare al vieții, chiar dacă nicio ușă nu se deschide. Nu se deschide acum..Tu să bați chiar dacă nu ai nicio ușă. Dar tu să bați! Așa aș defini răbdarea.

Eu îmi doresc liniște. Nu liniștea sonoră. Îmi doresc liniștea sufletului meu. Vreau ca sufletul meu să prindă rădăcini în valurile mării, să învețe să rămână drept indiferent. Cea mai frumoasă indiferență. Ce frumos! Sublim! Să fii liniștit în vreme tulbure. Un fel de: nu știu câte valuri vor mai fi în viață, dar eu tot la mal ajung. 

Îmi doresc ca fiecare rădăcină în parte să îmi construiască cele mai colorate ramuri, sa le întind și să imbrățișez alți pomi care au uitat cum să înflorească sau care se simt goi și singuri. 

Mi-am terminat ceaiul. Mi-a lăsat gust amar, dar mâine îmi fac din nou. Pentru că nu prinzi rădăcini niciodată în gălăgie, ci în tăcere.

Las testament rădăcinilor numele meu. Puțin, știu. 

Nu v-am spus cine sunt, uneori nu cred că vreau să știu. Dar când voi înflori, probabil mi se va scrie frumos numele pe o foaie de hârtie. Nu! Greșit! Nu v-am spus cine sunt pentru că am înflorit, dar nu din rădăcinile frumoase.

-Nume? 

-Nu am. Dar sunt. Exist!

-Atunci cum vă trec aici?

-Nu mă trece. Mâine bem împreună ceai. Mai vedem.

-Nu vă trec deloc deci?

-Scrie-l tu. Uită-te la rădăcini și vei ști cine sunt. În rest..doar vorbă goală ce nici măcar vântul nu o poartă.”

Articol in memoriam.

“Cine Sunt?

Cine sunt ’n-această lume

Doamne bun, iubit Părinte?

Sunt un bulgăre cu nume

Spre un scop făcut anume,

Şi-o scânteie ce s-aprinde

Ca să zbor spre cele sfinte!”

-Flavius Laurian Duverna. 20 februarie 2020. 

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

error: Alertă: Conţinutul de pe această pagină este protejat prin drepturi de autor!