Africa, lectie de viata

Știam că va fi o experiență cu care nu m-am mai întâlnit vreodată. Dar nu credeam că mă voi confrunta cu asemenea evenimente și sentimente. Totul la superlativ! Doamne, iartă-mă..!

Doamne, iartă-mă că nu-mi prețuiesc viața…Iartă-mă!

Ca să înțelegeți cum am ajuns să aflu de această misiune, ei bine, ne întoarcem în vara anului 2018, undeva la puțin timp după nunta Ligiei. Aveam la cină un prieten de familie, iar el era familiarizat cu “excursii” de felul acesta, el mereu participând în cadrul bisericii noastre la nivel mondial( Biserica Adevntistă de Ziua a Șaptea. Mișcarea de Reformă).

A fost o întrebare random, nu mă așteptam la un răspuns exact, dar am întrebat să mă aflu și eu în treabă, mă rog, vorba vine. În urmă cu ceva ani tatăl meu și sora mea au participat la ceva asemănător în Rwanda, dar eu nu am putut merge atunci din cauza unor examene și cel mai probabil, eram prea mică pentru un eveniment de genul. 

-Și, ceva excursie misionară?

-De fapt, chiar da..

Bam! Mi-a picat fața când am auzit. Deja îmi făceam sute de întrebări în minte. Mi-a explicat ce și cum, cu cine să iau legătura ș.a.m.d. Ca să o conving pe mama să mă lase( fricoasă și ingrijorată de felul ei, că na, “nu știi tu cum e să fii mamă..”), tata a spus că merge și el( pentru mine), chiar dacă nu îl mai tenta, mai ales că așa cum a “dus-o” el în Rwanda, în Etiopia avea să fie de 10 ori mai rău, haha.

Dar după ceva timp când s-a știut despre echipă(cât de numeroasă este, cine este în echipă, etc), tata a decis să mă lase singură, mai ales când a aflat că se doarme în cort, ha! 

Mi-am anunțat în aceeași zi “soul sister-ul”, Diana, miloaga mea din America, haha, i-am spus ce și cum, iar când colo: VENIM ȘI NOI( ea și Junior, soțul ei). Eram terminată! Îmi amintesc clar cum am țipat și le-am spus alor mei: VINE ȘI DIANA! E PERFECT! 

Și uite așa, ușor-ușor s-a strâns o gașcă mare de români de pretutindeni, cu alții prietenă de când eram copil, cu alții m-am împrietenit în misiune. #ceimaifainimilogi. Aș vrea să zic “nu vreau să intru în detalii”, dar deja am făcut, ups.

Din start am pornit cu 20 de persoane pe care le cunoșteam, iar acest lucru mă liniștea foarte mult. Nu ești singurul străin printre străini gen.

Nevermind. Trecem mai departe

Cum m-am pregătit pentru Etiopia?

Pentru început, am cumpărat biletul de avion. A fost aproximativ 950 euro. După biletul de avion, a trebuit să trimitem o serie de fișe completate, copie după documentul x, y și tot așa, nimic big deal, dar ne mânca destul de mult timp, mai ales când se trezea câte unul răsărit (Bună, Dănuț!), că nu a trimis ce trebuie și era târziu deja…aventură, ce să mai?!

După toată povestea asta, fiecare s-a programat la clinică pentru vaccin. Erau multe pe listă, dar unul singur era obligatoriu: vaccinul pentru febra galbenă. Done! L-am făcut și pe ăla. Ni s-a mai prescris pe rețetă pastilele pentru malarie( urma să le administrăm cu o zi înainte de plecare, două pe zi pe toată perioada de acolo, plus încă o săptămână la întoarcere. Nu am făcut acest lucru, pentru că mediul a fost ok, aproape niciun țânțar. All safe.)

Am luat o pauză de la organizare și fiecare s-a ocupat de ale lui: școală, serviciu, facultate ș.a.m.d.

Undeva pe la finalul lunii noiembrie am început să ne agităm, să facem lista de cumpărături și să luam tot ce se poate cu noi, că na, mai bine în plus decât în minus: De la produse pentru igienă personală, tricouri albe de schimb-de purtat pe sub uniformă, până la cort, sac de dormit, saltea, cremă de țânțari, ceva de ronțăit și lista e prea mare ca să menționez tot. Cu o săptămână înainte de plecare am aplicat și pentru viză-online- și am primit răspunsul într-o zi aproximativ.

Site-ul misiunii avea un countdown și știu că ne uitam pe el de când se numărau cele 70 și ceva zile rămase. Imaginați-vă șocul când am văzut 14 zile. Panică totală! 

Ziua în care am plecat

De foarte multe ori am petrecut sărbătorile departe de casă, dar nu și departe de ai mei. Aici avea să se schimbe totul: sărbătorile într-un mediu diferit și fără a mea familie. Deni, you can do it!

Am avut zborul de dimineață, o escală de 7 ore bune în Istanbul, timp în care am jucat cărți, am vorbit, am mâncat, am împărtășit ceva enigme, ce să mai, distracție pe cinste. După escală, ne-a așteptat un zbor de 5 ore, timp în care am zis că o să dorm dusă. Dar a fost invers. Am vorbit încontinuu, până când omul care stătea lângă mine și Dănut ne-a făcut semn să tăcem, arătându-ne cât e ceasul, haha (ora 11 noaptea, precizez). În fine, îmi amintesc că am râs copios.

Am aterizat cu emoție, simțeam că aventura adevărată bate la ușă.

După ce ne-am luat bagajele, am așteptat ceva timp, urmând ca  busul pentru a ne transporta spre hotel să sosească.

Cazați la hotel, m-am trezit că mi-am uitat un bagaj mic la aeroport( nu mă întrebați cum și de ce, haha). L-am recuperat, no worries. 

Am dormit ce am dormit, iar de dimineață ne-am trezit să servim micul dejun. Teoretic, trebuia să ne strângem toți( am fost cazați în 2-3 locații diferite) la ora 11, dar până la urmă am plecat în jurul orei 16. 

Plecarea de la hotel. Destinația finală: Bakafa

Drumul a fost de aproximativ șase-șapte ore. Pe lângă faptul că a fost lung, a mai fost și prost. Două lucruri s-au întmplat pe drum: am făcut accident( ne-am atins cu un alt bus), dar fiecare și-a continuat drumul ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Dubios și amuzant în același timp. Cel de-al doilea lucru constă în faptul că drumul, după cum bine am menționat mai sus, era extrem de prost, iar unele gropi nu prea mai semănau a gropi, nu știu, mai mult decât atât..iar noi așa cum ocoleam, în fața noastră era un bus răsturnat( și părăsit), mai mult ca sigur pentru că nu ochise gaura imensa de 2-3 metri în asfalt. Oficial, din momentul respectiv, începusem să mă îngrijorez. Șoferul mergea mult prea repede la ce drumuri erau pe acolo. Asta a fost mai mult o frustrare, ce să mai. Deja aveam gânduri: cât de rău o să o duc în cele două săptămâni? 

Un accident pe lângă care am trecut

La un moment dat mi-am pierdut semnalul la telefon, acoperire zero, din momentul acela nu am mai avut acces la rețea. Am vorbit de două ori cu ai mei la telefon cu ajutorul unor doi prieteni din tabără care aveau achiziționată o cartelă locală, iar acoperirea era mai prietenoasă cu ei. Mă rog, ajungem și acolo. Încerc să vă spun esența în acest articol, până la urmă trebuie să fac și un video, nu? 🙂 Să vă arăt acolo tăt tăt tăt, hehe.

BAKAFA

Clinica a fost construită pentru noi, o clădire lată și lungă, care apoi a fost împărțită tip vagon. Cortul acela improvizat tot pentru noi, practic toată “tabăra” unde am locuit noi a fost creată pentru noi, dar tot ce am lăsat în urmă va fi refolosit pe post de școală pentru copii. La începutul acelei tabere, înainte să intrăm cu busul în curte, câțiva de acolo ne-au așteptat cântand, alții zâmbind, alții plângând. Am plâns și eu cu ei, atunci a fost momentul când am realizat că voi trăi experiența vieții mele. Ghiciți ce? Nu m-am înșelat. Așa a fost. O parte din sufletul meu mereu v-a rămâne acolo. Mereu…

După această poartă, pe stânga, intram în spațiul în care doar echipa noastră avea acces: aveam acolo baia improvizată, cortul, locul de luat masa și încăperea numită bucătărie.

Cortul cel mare împărțit în trei: stanga-fetele, mijloc-cuplurile, dreapta-băieții

Interiorul în partea fetelor
Locul unde luam masa. Poza este făcută în ultima seară din anul 2018.

După ce au cântat aproximativ 30 de minute, am reușit să intrăm cu busurile în curte, ne-am luat bagajele și ne-am dus în cortul cel mare, urmând să ne amplasăm corturile individuale și cele necesare. Deși în noaptea respectivă am dormit doar 4 ore, la ora 5 dimineața toți eram în picioare, pregătiți să punem la cale planurile cu privire la clinică, să amenajăm și tot așa. La 7 clinica a fost deschisă cu succes! Doamne ajută!

Ultima încăpere din clădire. Farmacia.

Eu, Emil și Daniela. În spatele nostru era una dintre camerele desemnate “medical”

CUM A FUNCȚIONAT CLINICA?

La clinică, automat, au fost implicați cei din echipa medicală plus traducătorii( pentru că localnicii 99% nu vorbeau engleză) . Planul era în felul următor:

-Înregistrare: fiecare pacient își spunea numele, prenumele, vârsta, apoi aplicația genera un cod, urmând să fie notat pe o bandă ce pacientul o purta la încheietură. 

Poză cu un pacient înregistrat, urma să o iau la triaj.

-Triaj: de la înregistrare intrau la triaj, o cameră cu trei mese, la fiecare masă primindu-se pacienți. Aici li se lua tensiunea, pulsul, temperatura, apoi erau întrebați de problema principală de sănătate, urmând ca la notițe să adaugăm orice detaliu. La triaj se stabilea de ce avea nevoie pacientul. Putea fi trimis la medical( unde a fost trimisă majoritatea), urmând ca oamenii să fie consultați de către doctori. După doctor, erau trimiși direct la ultima încăpere, farmacia. Alteori, dacă era menționat în notițele de la triaj că are nevoie să vadă și un nutriționist sau un fizio terapeut, ei bine, era prima oară redirecționat la aceștia( tot într-un cabinet de medical se aflau și ei).

La triaj cu un pacient.

La Medical.

Dacă aveau nevoie apoi la dentist sau de la triaj erau trimiși direct la dentist, pentru că prezentau probleme numai la dantură: pacienții erau trimiși prima oară la laborator, testare de hepatită, HIV ș.a.m.d., urmând ca apoi să fie trimiși la dentist dacă rezultatele erau în regulă.

Când un pacient era gata, spre exemplu, de la triaj să fie trimis la medical, se bifa în aplicație, iar un Runner venea să-l ia să-l conducă, fie direct în sală, fie pe banca de afară pentru a sta la rând. Apoi Runnerul după ce îl prelua, bifa și el în aplicație. 

Pacient văzut de către echipa medicală. Așteptând să intre la farmacie.

P.S.: jos pălăria pentru aplicație, datorită ei lucrurile au mers ca pe roate. 

La Medical, în echipă cu Emil. Pe computer era fișa unui pacient

Fiecare cameră avea o persoană care se ocupa de Routing, adică doctorul trebuia să aibă pacienți pe bandă rulantă, să nu aștepte. De ce? Fiecare secundă conta! Cel de la Routing, de îndată ce un pacient era gata și Runnerul venea să îl ducă, de exemplu, la farmacie, acum era timpul ca Routingul să îl ia de pe lista electronică pe următorul. Fie îl căutai după brățară, fie strigai numele, acum dacă te pricepeai să citești cu accentul lor( la final am devenit experți, hehe).

Pacienții așteptând să fie preluați.
Camera care cuprindea: două mese cu medical, una cu Nutrition, iar in dreapta după perdea era locul pentru fizio terapie

Eu am lucrat într-o zi la triaj, o dată la Routing( urmând să fac în același timp și Runner din cauza unor persoane care au lipsit), de patru ori ca Medical Asisstant și de trei ori la farmacie( locul pe care l-am îndrăgit cel mai mult, deoarece, oarecum, la final de poveste, era cel mai liniștit loc, dar cu foarte multe bătăi de cap). Să vă explic și de ce.

Alex, managerul de la farmacie, a adormit pentru câteva minute(el a fost la farmacie de la început până la sfârșit).

Toți pacienții ajungeau la farmacie, 1% stăteau direct pe bancă pentru a fi discharge( li se tăia brățara și erau scoși din baza de date), deoarece nu aveau nevoie de medicamente, iar ceilalți 99% veneau pe scaunele pentru farmacie, apoi treceau pe banca de la discharge. Le citeai codul de pe brățară, îi găseai în aplicație( APLICAȚIA avea rubricile ei, pentru că fiecare departament avea o listă cu secțiuni și detalii proprii. De exemplu, partea din aplicație numită Pharmacy cuprindea codul, datele pacientului și medicamentele ce îi trebuia administrate și plus notițele luate de la triaj și doctor. Pe scurt, Pharmacy vedea toată fișa completă, pentru că noi, cei din echipa aceasta, eram ultimii din clinică.

Râie.
O masă de la Medical

Am lucrat zilnic aproximativ 12 ore, iar cel mai mult 16 ore. Greu? Da! Regret? Deloc! Toți eram bucuroși și extenuați în același timp, pentru că știam ce înseamnă pentru ei felul acesta de ajutor. Nu aveam să fim acolo pentru totdeauna, așadar, am mers pe principiul: trage cât poți, te odihnești acasă, Deni!

Operație pe care echipa noastră a sponsorizat-o ( a trebuit să fie efectuată în capitală, noi nu aveam spațiul steril potrivit, anestezia totală etc. pentru o asemenea operație). Osul i-a ieșit afară. Operația a avut loc cu succes, în câteva luni băiețelul va putea să meargă.

Am clacat? Am și clacat, așa pe rând. Azi eu, mâine altcineva. Clacai de la oboseală, mâncare și stres. În ultima săptămână mi s-a pus capac de la oboseală și alimentația nepotrivită. Am vărsat de patru ori, iar la un moment dat intrasem în panică pentru că mă băteau gânduri, cum că să nu fie ceva grav. Dar hei, să schimbi clima( 30+ grade ziua și 7-10 grade noaptea), alimentația, locul în care dormi, efectiv să schimbi totul, ei bine, corpul reacționează cum poate și el. De aceea m-am întors și acasă cu o răceală de toată frumusețea.

Fetiță rănită în urma unui scandal de afară între localnici.

CUM AM TRĂIT ÎN CELE DOUĂ SĂPTĂMÂNI

Duș? Nu. Șervețele umede. Baie la cap? De 3 ori cu apă din sticlă, lăsată la soare să se încălzească, iar când nu am avut apă din sticlă, m-am spălat cu apa de la robinet( care venea și ea dintr-un mini rezervor limitat), apă rece ca gheața. Apa de la robinet nu am avut în toate zilele, deci a fost mai mult decât dificil. Probleme cu apa potabilă nu au existat, pentru că aveam câte sticle doream( sigilate, desigur).

Am dispus de trei mese pe zi, dar eu mâncam două pe zi. Dimineața nu aveam timp, iar în locul micului dejun mâncam un baton proteic pe fugă în timp ce lucram. Prânzul îl serveam în maxim 15 minute, pentru că mă grăbeam să mă întorc la lucru. Masa se lua pe ture, astfel, clinica să mearga încontinuu. Dar de câteva ori lucrurile ieșeau de sub control, deoarece mulți stăteau și se relaxau la prânz, na, fiecare cum crede și poate…Dar, hei!!!! Totul a ieșit bine! 

Ziua în care orezul nu a fost simplu, haha. Foarte fericită!

Am mâncat avocado de mi-a ieșit pe nas, sinceră să fiu! Dar era foarte bun, oricum. Nu se compară cu cel comercializat de noi. Nici pe departe. Acolo este mult, mult mai gustos! 

Pâine nu aveam în fiecare zi, pentru că aveam la prânz cartofi și orez. Orez simplu, nu vă gândiți la o delicatesă. Cartofii fierți au fost fierți doar în teorie, că în practică am mâncat cartofi 70% cruzi. Aveau ceva vegeta pe ei, dar noroc cu uleiul de măsline de acasă și cu alte condimente, precum piper, boia, praf de usturoi de la miloaga de Diana.

Măslinele de acasă, la fel și condimentele haha. Poză by Daniela

De trei ori am avut și paste cu sos roșu, iar în majoritatea zilelor am avut și fasole fiartă. Dimineața și seara se servea, de regulă, papaya. Bun, bun, dar un an de zile cred că mă pot lipsi, haha. Regula prânzului: mereu ceapă și usturoi. Cred că aceste două alimente ne-au ținut cât de cât imunitatea în forță.

Colțul din bucătărie

Dacă rămânea mâncare la prânz, se făcea o ciorbă din paste, fasole și cartofi, toate la un loc. Nu exagerez. Ah, și nu m-am atins de așa ceva, voiam să mă întorc cât de cât vie acasă.

Seara, noi românii, ne făceam gașca noastră( amestecați și cu ceva sârbi, pentru că tare bine ne-am înțeles cu ei) și puneam la comun mâncarea adusă de acasă: pate, măsline, condimente, pâine uscată, ceva de ronțăit. Cineva din gașcă a adus cutiuțe de unt și gem,așa  ca la hotel =))), altcineva a dus o sticlă de miere, o pungă de nuci. Ce să mai? Eu am avut alune, caju, migdale..Am supraviețuit, am dus-o bine pentru Africa.

Cina după o zi lungă, având ocazia să povestim noile experiențe acumulate.

Seara se lăsa un frig de neimaginat, în comparație cu ziua. Mulți am răcit, v-am mai spus. Emil, doctorul de bază, a răcit din primele zile, dar asta nu l-a oprit să facă într-un final aproximativ 70 și ceva de operații. Dumnezeu îți dă putere, chiar atunci când crezi că nu mai ai niciun strop de forță. Iar eu am trăit asta pe pielea mea. 

Seara era singura noastră șansă pentru a socializa, pentru că în timpul zilei se lucra și iar se lucra. Dar nu vă gândiți la socializare cu orele, pentru că eram rupți de oboseală și voiam să ne odihnim, hehe.

Când ne-am nimerit pe tură la prânz.

TREBUIE SĂ VĂ MĂRTURISESC! Cer frumos plin cu stele ca acolo nu am mai văzut în viața mea. Pentru că nu era nicio sursă de lumină în jur, iar întunericul se afla în splendoarea lui, stelele aveau șansa să vegheze asupra noastră! Am analizat zeci de constelații, am văzut zeci de stele căzătoare( ne mai scoteam sacii de dormit afară până să ne culcăm și vizionam cerul mai ceva ca la cinema 🙂 )

Momentele când ascultam muzică și râdeam cu gașca seara însemnau mult pentru mine, pentru că numai așa mai luam o pauză de la hărmălaia din timpul zilei, iar dorul de casă și de ai mei parcă se micșora când mă uitam la prietenii mei. Am fost atât de norocoasă să îi am alături de mine, poate de aceea m-am acomodat imediat.

Cei din stanga: Steven și Andjela( sârbi). Servind cina: papaya. În spatele nostru erau băile

Din a doua zi deja mi se părea normal să merg la baia ACEEA( toalete turcești improvizate), să dorm în cortul în care dormeam, să mănânc mâncarea respectivă, să mă spăl pe dinți afară cu apă gheață, turnată din sticlă. Mă învățasem să respir numai praf, iar când mă spălam pe cap să iasă un jeg de nedescris, pentru că de, praf, domne, praf..

Dar așa cum a fost, a fost genial! Și repet! Faptul că am avut prietenii și cei mai buni prieteni cu mine a însemnat enorm. Te acomodezi și reacționezi altfel! Vă iubesc, milogilor!!!

Cu toți milogii în poză

TELEFONUL MI-A FOST FURAT

În prima sâmbătă, dimineața am lucrat doar două ore( eram pe ture scurte, pentru că se luau doar cazurile urgente), apoi cu câțiva din gașca de români am decis să facem o plimbare spre altă zonă a satului, locul în care doi frați de la noi din biserică veniseră cu câteva săptămâni mai devreme să construiască cuptor pentru cei de acolo, să-și facă pâine și să și vândă. Am zis să mergem să vizităm cele construite, iar totodată să vedem familia pentru care urma să se construiască o casă( o femeie părăsită de soț, alături de 5 copii). Fetița cea mare a fost de dimineață în tabăra noastră, la fel și cei doi frați, deci practic am plecat împreună, urmând ca la întoarcere să venim doar noi, ceilalți români care eram cazați în tabără.

Copiii de pe stradă alergau după noi, în dorința de a ne ține de mână. Se uimeau când vedeau albi.

Am mers pe jos cam o oră( aceasta era “mijlocul” de transport), haha. Dar mersul pe jos ne-a dat ocazia să mergem prin stratul de nisip de 10 cm, să vedem așa-numitele case ale oamenilor( patru pereți din lemn sau din pământ), să vedem cum oamenii iau apă de la anumite rezervoare (apa pe care o beau, dar era o apă atât de murdară, încât eu nici măcar pentru baie nu aș fi folosit-o); am avut ocazia să vedem cum unii își câștigă existența. Am vizitat cele construite, apoi am stat un pic să ne odihnim. 

Câțiva români de la plimbarea din prima sâmbătă

Ne-am decis să ne întoarcem, pentru că voiam să ajungem pâna la apus. La câteva sute de metri de tabăra noastră ne-am oprit să facem poze, pentru că peisajul era unic în felul lui. I-am făcut Petrei niște poze, apoi ea mie. Când ea ținea telefonul în mână, iar eu la 2-3 metri distanță de ea, un tip de pe acolo(localnic) îi ia telefonul din mână, zâmbește și fuge la dreapta, un drum în vale, apoi în deal, care ducea HABAR NU AM UNDE. Eu am țipat HELP, iar băieții din gașca noastră care era la câțiva metri distanță de noi, au fugit după el, la fel și fata cea mare a familiei pentru care urma să se construiască o nouă casă.

Când m-am dus la Emil și am întrebat de băieți, atunci am aflat că băieții au luat-o la sănătoasa după băiat. Intrasem în panică pentru băieți și pentru fată, nu pentru telefon. Singurul lucru, dacă era să îmi pară rău, era de pozele pe care le făcusem până atunci în Africa. 

Ne-am întors în tabără, iar băieții la câteva minute după noi. Dar nu s-au întors toți. Radu cu fata lipseau, Dănuț cu Ladis ne-au spus că ei au luat-o pe căi diferite, nu s-au întâlnit. ACUM CHIAR CĂ NE PANICASEM. Oamenii de acolo sunt periculoși, majoritatea puștilor umblă cu macete în mână sau cu orice altă chestie ascuțită și deloc prietenoasă.

S-au întors să-l caute, iar după o oră cred( timp în care eu am sunat acasă, de pe telefonul cuiva care avea cartelă din Etiopia. Am sunat-o pe sora mea să schimbe parolele peste tot, să-mi blocheze numărul de telefon, dar până la urmă a reușit să-mi blocheze telefonul prin iCload, așadar, cine ar fi reușit să-mi spargă codul, ar fi putut să vadă pozele și cam atât, pentru că atunci când aveai o rețea și acces la 3g/ wi fi, telefonul se bloca, urmând să fii obligat să apelezi un număr afișat, respectiv numărul de telefon al surorii mele) Radu s-a întors împreună cu fata, teferi și în siguranță. Povestea este lungă, dar pe scurt: Radu s-a rătăcit și a ajuns în tribul de acolo, fata apoi l-a găsit, iar ea a tradus tot ce Radu voia să spună. Au reușit să îi afle identitatea tipului, dar el nu era acolo, în schimb au vorbit cu tatăl lui, astfel, au stabilit ca următoarea dimineață la ora 7 dimineața, din locul în care mi-a fost furat telefonul să fie și adus.

Prin Bakafa.

Și uite așa Denisa și-a recuperat telefonul, le rămân datoare prietenilor mei.

Cea de-a doua sâmbătă am petrecut-o în aer liber la un program religios, urmând ca apoi să ne bucurăm de prânz și să stăm la o vorbă afară. Mie mi-a fost cam rău, așadar, mai mult am dormit și moțăit afară în sacul de dormit.

Revelionul a fost special în felul lui. Locul în care luam noi mereu masa a fost decorat cu multe baloane, am mâncat o pizza improvizată pe un blat de clătită, hehe, am avut luminițe, am avut mini artificii pe care le-am ținut în mână la 00:00, ne-am îmbrățișat, apoi am mers la culcare, pentru că la 5 era trezirea.

După masa festivă de revelion

Fiecare zi era cam la fel, pentru că doar munceam, munceam și iar munceam. 

Când ne-am întors în Addis Ababa la hotel( pentru că zborul nostru era la 2 dimineața, deci trebuia să stăm undeva până atunci), m-am văzut full body în oglindă după două săptămâni și eram șocată, pentru că eram extrem de bronzată. Dar de unde? După o baie lungă de o jumătate de oră am ieșit albă ca varul. Nu era bronz, era jeg. Mă rog, doar pe față m-am bronzat și un pic pe brațe. 

Când ne-am strâns să jucăm cărți în ultima seară petrecută împreună

Am dormit apoi o oră, urmând după să ne strângem și să petrecem timpul împreună. Pe la 11 aproximativ a trebuit să plecăm spre aeroport, de preferat să fim mai devreme decât prea târziu.

Cineva din Ungaria nu și-a găsit pașaportul, a trebui să ia zborul din urmatoarea zi, pentru că pașaportul a rămas în Bakafa…altă problemă a zilei de atunci.

Și uite așa se termină aventura Africa, dar articolul continuă cu un ultim subtitlu:

CONCLUZII

Experiența pe care am trăit-o poate fi povestită, după cum bine vedeți, dar emoțiile cu care m-am confruntat, scandalul de acolo dintre localnici (urmând să fim închiși în clinică, în caz de pericol) sutele de suflete tratate de râie, faptul că eu și cu alții am fost infectați, dar un grad ușor( am aplicat o cremă și următoarea zi bubele au dispărut), toate acestea pot fi amintite, dar atât.

Pacientul 87cd

Inima mea a bătut acolo într-un ritm și cu un motiv diferit. Dumnezeu mi-a oferit ocazia aceasta să îi ajut pe cei din jurul meu, dar la final de călătorie mi-am pus întrebarea: cine a ajutat pe cine? Pentru că ei m-au ajutat cu experiențele lor pe care, dacă le auzi, ți se taie respirația. Am participat la zeci de operații, am bandajat și tratat copii, am învățat medicamentele pentru a le administra, am învățat mai multe decât m-aș fi așteptat!

Am învățat că este mai frumos să te pui pe tine pe locul doi, iar pe ceilalți pe primul loc, pentru că zâmbetul lor îți hrănește sufletul. 

Am plâns, am râs, m-am panicat, am muncit, am mâncat papaya și avocado de mi s-a aplecat, am dormit în pantă, nu m-am spălat, m-am atins de zeci de copii cu râie, mi-am schimbat mănușile de sute de ori, m-am certat, am îmbrățișat, am ținut de mână, am iertat, am înțeles..Am făcut atât de multe lucruri…Și parcă nu au fost de ajuns…

Etiopia, mi-ai dat lecții de viață, am plecat cu toate și sper că nu o să le uit vreodată.

M-am întors în timp la propriu( Etiopia este în anul 2011), am învățat câteva cuvinte în limba lor, am fost chemată de urgență de la triaj să consult afară pacienți pe targă. Tremurând, am reușit să iau temperatura și tensiunea. Am văzut un bebe nou născut, după ce la 1 dimineața Dănut, Ladis și Xenia l-au ajutat pe Emil să asiste și să controleze nașterea femeii. Am turnat benzină într-un pahar, apoi ca băieții să o toarne peste foc, cu speranța ca placenta să ardă. Sunt sute de lucruri care s-au întâmplat, nu mi-ar ajunge rândurile să descriu cu câte experiențe ne-am confruntat. Pentru că Africa rămâne Africa. 

Sunt recunoscătoare că am putut face parte din echipa aceasta minunată. Am întâlnit oameni minunați cu care am legat prietenii extraordinare, lucru la care nu m-aș fi așteptat vreodată.

Vreau să menționez mai jos toți milogii mei pe care îi iubesc și le mulțumesc pentru aventura pe care am trăit-o împreună: Diana, Junior, Daniela, Ramona, Alexia, Dănut, Ladis, Cătălin, Semida, Petra, Emil, Xenia, Vali, Nelu, Șerban, Alex…Sunteți cei mai mari milogi!!!!!!! 

Toți voluntarii misiunii 🙂

Au rămas multe lucruri de zis, dar în detaliu cu privire la anumite cazuri de acolo vă voi spune într-un alt articol!

Până atunci, vă doresc numai bine și sper să simțiți și voi o frântură din experiența mea. 

Dacă vreodată aveți șansa să participați la un voluntariat de felul acesta, nu stați pe gânduri! 

Dumnezeu este bun! Iar pentru că ne-a pus pe inimă să avem dorința să mergem acolo să ajutăm este un lucru deosebit! Acum o săptămână m-am întors acasă, așa că sunt încă în aer, aștept să-mi revin complet.

Mulțumesc pentru susținerea și pentru feedback-ul vostru! Ajută mai mult decât ați putea crede! Vă mulțumesc din inimă!

Aș dori să respun câteva cuvinte pe care le-am scris în urmă cu câteva zile pe instagram 

Am ținut de mână lacrimi și dureri. Am ținut de mână speranțe fără puterea de a fi construite. Am ținut de mână vieți ce nu își știau cuprinsul. Am ținut de mână copii… Acum îi mai țin doar în suflet.

@denisa_dinu

Vă îmbrățișez!

36 comments

  1. Foarte frumoase si in același timp, emoționat. Felicitări pentru ceea ce ați făcut, Dumnezeu să vă răsplătească cu viață veșnică.

  2. Cat de frumos! ❤️ M.a emotionat foarte tare experienta asta! Am pe inima si eu de ceva timp sa merg in misiune in Africa 🙂

  3. Un articol și o experiență de viață emoționantă! Te felicit din toată inima, Denisa!Continuă să faci lucruri minunate! Te îmbrățișez strâns <3

  4. Este incredibil ce ai făcut. Ți-am citit tot articolul, Ți l-am recitit pentru ca eram extrem de curioasa de excursia asta. Felicitări oricum întregii echipe. Sigur ai tot auzit aceste cuvinte de când v-ati întors cu bine, dar le meritați. A fost o experienta pe care nu o sa o uiți niciodată probabil și de la care te dezvolți foarte mult profesional și sigur și spiritual.

    Dacă faci acel video și poți sa dai detalii, pe mine m-ar interesa destul de mult sa merg într-o misiune din asta, dacă exista vreo organizație sau ceva și poți da detalii.

    Pupicei

  5. Wow. Pur si simplu, wow. M-ai facut sa plang prin ce ai spus si sa imi doresc sa pot ajuta si eu asa cum ai facut-o tu. Chiar sper sa am ocazia sa pot ajuta oamenii care sunt in situatia pe care ai prezentat-o. Sunt curioasa de celelalte povesti legate de Africa pe care mai ai sa le spui. Abia astept sa le impartasesti cu noi. 🙂

  6. Desi este un articol destul de mare ,parca tot mai voiam sa citesc.Foarte captivant si emotionant tot ceea ce ai povestit.Imi place faptul ca ai ramas pozitiva chiar daca ai mai dat de obstacole si ai incercat mereu sa vezi tot ce este mai bun in toate experientele pe care le ai avut!
    Sper că vei mai publica articole cu intamplari pe care aici nu le ai mai detaliat.Iti doresc succes in continuare in tot ceea ce faci si iti propui , numai bine!💕

  7. Absolut fascinant!
    Îţi ador curajul si ambiţia Deny!
    Felicitări ţie si întregii tale echipe, mi-am facut timp să citesc tot si nu regret.

  8. Bravo Denisa ,am inceput sa citesc articolul tău am ramas muta de cata durere poate sa duca ei iar noi plângem că apa nu e buna cand noi avem zeci de tipuri de apa ,suntem egoiști nu stim sa apreciem nimic lucruri mărunte care pentru ei e un lux sa le aiba ,felicitări si succes in continuare

  9. wow un articol care ma coplesit cu emotii. Domnul Sa te binecuvinteze Denisa in continuare cu multa dragoste față de cei din jurul tau.🤗🤗🤗

  10. Doar o persoana curajoasa, o persoana cu suflet mare ar putea face ceea ce ai făcut tu, esti o persoana minunata, rămâi tot așa! Te apreciez foarte mult și pot spune ca esti un exemplu bun pentru mine! Domnul sa te binecuvânteze!❤️

  11. Iti multumesc pentru ca ti.ai varsat o parte din suflet pe tava pentru a ne impartasii si noua.Iti multumesc,om frumos,ca ai reusit sa vindeci atatia oameni.Iti multumesc ca imi dai aceasta energie pozitiva.Iti multumesc ca esti in online sa imprastii IUBIRE,nu ura.Iti multumesc cum pot,chiar daca niciodata nu o sa fie de ajuns pentru tot ce faci. ❤

  12. Denisa, stii bine ca mereu te-am appreciate dupa cum meriti. Te apreciez tot atat de mult si de aici inainte stiind ca tu mereu vei fi tu si vei face alte fiinte sa se simta bine doar pentru ca asa te simti tu bine. Esti binecuvantata cu compasiune si daruire de sine. Multumeste-i lui Dumnezeu pentru aceasta si parintilor tai pentru educatia care ti-au acordat-o. You are blessed!
    I love you!
    Eliza Vasile

  13. Deni, superb! Acolo nu am avut timp sa rad sau sa plang dar cand am citit ce ai scris… Esti cea mai tare miloaga cu gandurile tale puse pe blog!

  14. Nu stiu cum sa i multumes lui Dumnezeu pentru ca am o famile,am conditi,pot manca ,am liniste si nu sunt certuri in orasul meu
    Multumes ca mi ai aratat cum sunt oameni de acolo imi imaginam cum sunt dar nu am stiut ca poate fi atat de grav,multumesc ca ai trezit in mine un Duh de cercetare si de fiecare data cand postezi ceva de genul sau ceva intetesant am ce sa invat din ceace tu ne arati
    Multumesc 😚💓💓

  15. Atât îți pot spune : ești lumina !♥️
    Cuvintele nu își au rostul ..pur și simplu ești lumina și sa fii lumina!♥️♥️🙏🏼🙏🏼🙏🏼
    Domnul sa te binecuvânteze ! ♥️🙏🏼

  16. Atâtea emoții..wow! Frumos articol, chiar mi-as dori sa pot realiza ceva asemănător, sa pot ajuta astfel de oameni. Mă bucur sa știu ca încă exista speranța! Felicitări, om bun! ❤

  17. Foarte frumos Denisa, nu am cuvinte, articolul este destul de detaliat, mă gândeam ca nu aș putea să citesc chiar tot, dar a fost super impresionant și am ajuns până la final!
    Foarte frumos din partea ta că, ai avut curajul să pleci de acasă în timpul sărbătorilor, pentru o cauza atat de bună.
    Toate cele bune !! ❤

  18. Superb! Am simtit emoția dim spatele rândurilor. Felicitări, Denisa! Esti o persoana minunata si ceea ce ai facut este demn de toata aprecierea!❤️ Dumnezeu sa te binecuvânteze!

  19. E un articol care mi-a ajuns la inimă, am citit cu emoție tot ceea ce ai trăit în Africa! Chiar aș vrea să încerc și eu o așa experiență!❤❤❤

  20. Nu am cuvinte …superb! Am plâns. Imi doresc o experiență ca aceasta. Toată osteneala voastră nu va fi in zadar, El va va răsplăti:)

  21. Cât de frumos!Sincer,pentru cateva minute bune m-am pus in pielea ta,în trairile tale si pur si simplu m-au coplesit!Pot sa spun ca am avut momente cand mi s-a facut pielea de gaina si mi-au dat lacrimile cand citeam!As participa cu tot dragul la un asemenea voluntariat!!💋💋Felicitari!!

  22. Sunteți niște oameni minunați! Felicitări întregii echipe pentru tot efortul depus! Am citit cu mare drag și emoție articolul tău, fiindcă am retrăit momentele petrecute în Etiopia anului 2006 (2014 pentru România :D)… atunci când m-am implicat de asemenea, într-un proiect misionar, organizat de Biserica Adventistă de Ziua a Șaptea din România, alături de alți 10 români. Africa nu se uită! 🙂

  23. Fii binecuvântată! Esti de apreciat pentru ce ai facut!Am citit articolul cu sufletul la gura..fara cuvinte.Mi-as dori o asemenea experiența! M-ar interesa detalii cu privire la voluntariat!

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

error: Content is protected !!