Draga prezent

Sunt eu. Omul…Sunt eu. Luptătorul.

Sunt aici, și mereu voi fi. Pentru că eu mă încred și mă rezem de brațul Tatălui veșnic.

Dragă prezent, poartă-mă și în anul care dă să vină.

Decembrie. Spre final. La finalul unui an. Spre începutul unui nou capitol. Acum vine întrebarea: Ești pregătit? Sunt pregătit?

Ne aflăm în punctul în care scriem concluzia celui de-al doisprezecelea capitol, ne semnăm, pregătiți să închidem cartea. Și atât. Ce urmează?

Înainte să iei stiloul în mână și să dai curs primelor rânduri din ianuarie, te rog să faci o pauză și gândește-te la romanul 2019. Gândește-te bine. Nu te grăbi.

Până vă vine curajul să afirmați lucrurile care v-au dărâmat, lucrurile care v-au construit și îmbunătățit..Îmi iau curajul și vă spun cum a fost la mine.

Primul capitol a însemnat Africa. Primele săptămâni au fost cumplite, mă visam că eram încă acolo, mă visam alături de copiii care mureau de diferite boli; visam că nu aveam ce să mânânc, visam că lucram. Și mă trezeam obosită, cu sufletul obosit.

Februarie a însemnat stres; sesiunea m-a dat peste cap mai mult decât eram deja, nu dormeam cum trebuie. Invățam, ieșeam cu prietenii, mergeam la sală, dar… Eram agitată și nu știam de ce. Dar acum știu. Și vă spun la final 🙂

Martie a fost capitolul în care am simțit că-mi revin treptat. Simțeam. Și era tare bine.

Aprilie. Pe 9 aprilie am băut ultima mea cafea. Pe 10 m-am hotărât brusc să renunț la cofeină. Definitiv, fără excepție, așa cum am hotărât și în 2013 să renunț la orice suc din comerț, fie el „natural” sau acidulat. Încă trei cuvinte cheie: Rucăr, Brașov și Sibiu. Trei weekenduri petrecute departe de casă, dar aproape de prieteni.

Capitolul ce urma să vină, ei bine, aș fi preferat să vină împachetat cu eticheta” fii pregătit pentru iunie”. Și ghiciți ce? Am fost?

Mai a trecut, iar în iunie s-au întâmplat două evenimente:

Maratonul #RFH la care am lucrat cu George luni de zile. S-a încheiat cu succes, am reușit să strângem jumătate de miliard( în lei vechi) pentru Ioana, Cristina și Mihai.

După cinci zile, respectiv pe 7 iunie mi-am pierdut sufletul copilăriei: Mițu. Am simțit că am obligația să vă spun cele întâmplate pe scurt, astfel lipsa mea care a urmat să fie simțită destul de des, periodic, dar neregulat..Toate astea să aibă o scuză. Vă mărturisesc că Mițu a murit în urma unui atac cerebral, brusc, neașteptat. Deși creierul era mort încă din prima secundă când a picat acasă, la spital inima continua să-i bată, dar nu pentru mult timp. Imaginea era chinuitoare, nu mai era conștient. Așa că l-am eutanasiat. Cei mai frumoși 13 ani cu el au fost. Și așa a rămas pătuțul lui gol.

Iulie, capitolul 7 stă scris sub semnătura numărului 21. Adult în toată firea ar spune unii. Eu aș spune copil fără minte, dar matur, încercând să mă înțeleg și să înțeleg oamenii din jur.

August a însemnat familia și prietenii din California. Mi-a prins bine să fiu departe de casă, am suferit mult prea mult după Mițu. M-am distrat, am creat noi amintiri, pregătite să fie povestite la bătrânețe, sau cum era vorba?

Septembrie: Întoarcerea din California, devenit vegană; Transfăgărășan, Sibiu, Brașov cu my partner in crime, Andreea.

Octombrie: Revenirea mea în București. Facultate.

Noiembrie: Craiova cu gașca.

Decembrie: prezent

În spatele cuvintelor scrise se află povești, unele cu final fericit, altele cu un final la care aș dori să am puterea să schimb. Dar nu pot… Nu pot!

Vreau să înțelegeți că este în regulă să fiți vulnerabili, să vi se cutremure sufletul, să vă dărâmați. Nu este o rușine să plângi.

Dar vreau să înțelegeți că trebuie să învățați din fiecare capitol câte ceva. Și să fiți mai puternici. Dumnezeu ne vrea cap, nu coadă.

Revenim la întrebarea de la început, de ce eram agitată? Pentru că nu aveam esență în rugăciune. Uitându-mă înapoi, am observat că rugăciunea făcută din obișnuință, făcută pe grabă nu mă încurca, dar nici nu mă ajuta. Dar când aveam rugăciuni sincere, în care comunicam cu adevărat cu Tatăl…era altceva. M-am învățat să nu ma mai stresez, pentru că Dumnezeu deja e în controlul zilei de mâine. M-am învățat să accept că e în regulă să greșesc, dar trebuie ca data viitoare să încerc să nu repet.

Acest roman m-a învățat că printre
cele mai frumoase momente din viața unui
creștin este atunci când cade în gol,
dar Dumnezeu îl prinde.

Este atunci când simți nevoia de dependența de a te ruga. Am început să mă îngrijorez din ce în ce mai puțin, este o mare realizare de a mea. Am început să nu mai dau explicații doar pentru că așa știi că se face. Nu! Energia trebuie consumată doar acolo unde știi că trebuie și merită.

Am început să alerg mai mult( acum am luat pauză din cauza frigului), 10-15-20 km. Vara alergam 5-7km, aproape zilnic; mă culcam la 9 seara, mă trezeam la 5, la 6 eram în parc și dădeam ture cu muzica-n căști. Probabil cea mai bună terapie.

Am început să citesc mai mult și sunt tare fericită, mereu pentru orice lucru pe care nu reușeam să-l fac spuneam că nu am timp. Ei bine, acum le iau pe rând, calculez totul la două săptămâni, nu la 7 zile. Și parcă am timp de toate. Fii blând cu tine.

Am început să petrec mai mult timp singură și-mi place.

Am reușit să dau start proiectului Luptă pentru viață. Am reușit să fiu mai bine din orice punct de vedere.

Pentru mine 2019 a fost un an greu, dar îl apreciez. Pentru că m-a determinat să mă schimb, să fiu pregătită pentru anul care vine.

Acum, dacă te-ai gândit…Ești pregătit să lași greșelile în urmă? Ești pregătit să o iei de la capăt, să lupți cu mai multă credință?

În căutarea unor x-uri în viață, ne pierdem pe noi. Oamenii puternici sunt cei care plâng, se scutură de tot ce-i urât și rău pentru suflet, trag aer în piept și merg mai departe.

Pregătește-ți stiloul, este timpul să scrii cele mai frumoase rânduri. E timpul să te desparți de rănile trecutului.

Dragă prezent,

Sunt eu. Omul. Sunt eu… Luptătorul