Dulce adolescenta…

Mi-am făcut curaj, am ieșit din “cochilie” și m-am întors cu un articol în care voi povesti ce a fost și ce nu a fost adolescența pentru mine, cum mi-aș fi dorit să fie și ce  așteptări am avut eu de la ea.

Cred că miezul adolescenței începe atunci când spui “la revedere” gimnaziului și pășești cu emoție pe holurile liceului. Cel puțin la mine așa a fost. Oricum, nu vom vorbi doar despre școală, liniștiți-vă! Adolescența înseamnă mai mult decât liceu.

Știu că acest blog este urmărit de persoane care au vârste cuprinse între 14-65 de ani. Vreau să vă spun că în aceste rânduri mă voi adresa eu, la 22 de ani, către versiunea mea începând de la 15 ani. Și e greu!!! Foarte greu!

Aș spune concluzia acum la început, că doar am analizat multe evenimente din acești ani care s-au scurs, să știu ce să spun și cum să spun… Ei bine: Doamne, ce trece timpul! Fuge și nu se mai întoarce!

La 15 ani aveam impresia că trebuie să mă integrez, să aparțin unui loc pe care nu eu l-am creat, ci pe care îl vedeam la cei din jur. Voiam să aparțin unui cerc de oameni. Oameni cool cum s-ar spune. Dar la 15 ani definești altfel termenul. 

Clasa a 9-a pentru mine a fost grea. Și motivele le consider unele prea personale pentru a le scrie aici. Dar să știți că, deși am intrat penultima în clasă( din punct de vedere al mediei), la final de an am ajuns printre primii. Iar notele acelea au fost muncite. Și, privind înapoi, sunt mândră de copilul ce am fost. 

Fac o mică pauză de la “discurs”. Vreau doar să strecor aici urmatoarea idee: aceste rânduri vor arăta vulnerabilitate, bucurie, emoție, tristețe, melancolie… Pentru că asta este realitatea 🙂 Cel puțin a mea. 

E greu să povestești de tine în trecut. Pentru că povestești de o persoană total diferită și e un pic amuzant când te gândești că de fapt acea persoană ai fost chiar tu. 

În adolescență am avut impresia că așa cum sunt, așa și voi fi. Mereu. Adică mici schimbări? Da! Dar nu credeam că te poți schimba radical. 

Dar cred că așa gândesc majoritatea copiilor. 

În adolescență am considerat că oamenii îmi aparțin. Ca să păstrez o legătură cu cei dragi trebuia să vorbesc zilnic, să le spun totul. Iar acum la 22 de ani văd total opus. 

Ai în viață oameni dragi care sunt departe( din punct de vedere al distanței spre exemplu), nu ai ocazia să te vezi cu ei des sau să vorbești. Dar îți sunt la fel de dragi ca oamenii pe care îi poți vedea zilnic, din fericire, datorită anumitor circumstanțe. Dacă ești adolescent și citești acest articol, ia notițe! Ca să crești mai frumos în caracter decât am făcut-o eu.

La 22 ani am realizat că nimic nu-mi aparține. Trebuie doar să mă bucur de ce îmi oferă Dumnezeu, iar eu, seara, când pun capul pe pernă să mă asigur că am suflet bun, pregătit să fie mai curat mâine. 

În adolescență am avut o perioadă când mâncam nesănătos. Fast-food la ordinea zilei, culcat la 2-3 dimineața( lucru care mi se părea extrem de faaaaaain), nu de nevoie, ci că așa voiam. Pierdeam timpul. Cum? Nu mai țin minte. Ah, pardon! Știu că am avut o etapă când “mâncam” și seriale, nu doar mâncare. Apoi prin clasa a 11-a picasem în altă extremă. Nu mai vizionam nimic, mă plictisea orice. Acum pot să vă spun că vizionez ocazional diverse pe Netflix( în principiu), dar nu este ocupația mea cu număr prioritar. Acum mă relaxez citind, gătind( nu glumesc), citind din nou, vorbind la telefon cu prietenii, dormind. 

Și acum mai mănânc nesănătos, dar este excepție. Nu obicei. Și mă bucur că sunt în punctul în care sunt astăzi. 

Credeam că dacă un prieten îmi greșește trebuie să rup legătura. Dar acum, privind în urmă realizez că puteam să evit atâtea drame doar prin simplul gest de a ierta. Oamenii slabi țin dușmănie. Oamenii puternici iartă. Și exemplu să nu mă luați pe mine, ci pe Hristos.

Mi-am schimbat atât de mult viziunea cu privire la viață. Pe la 17 ani aveam impresia că ceea ce mă rugam, aceea trebuia să și primesc. Și uite așa cum am fost eu dezamăgită..de mine.. de credința mea care mai mult nu era( dacă mă compar cu acum).

Am crezut că după botez( august 2016) va urma o viață roz alături de Dumnezeu. Viața e roz, dar doar dacă te educi să zâmbești și să speri când totul e negru. 

Am crezut că punctul maxim al credinței mele poate fi atins atunci la botez, că știu destule și pregătită pentru toate încercările vieții. Dar de acolo a pornit toată aventura.

În clasa a 12-a mă visam medic, nu aveam altceva în minte. Nu m-aș fi văzând scriind cu spor pe blog peste ani de zile, studentă la drept fiind, cu planuri mari legate de criminalistică. Nu aș fi crezut vreodată că nu o să mai vreau să am treabă cu medicina. Mai multe despre acest subiect găsiți aici.

Viața te poartă frumos acolo unde îî permiți să te ducă. Iar eu am fost luată de val, am învățat pe parcurs cum să fac surf și acum mă descurc. Prea bine chiar. 

În adolescență planificam cu anii, mă bucuram mai mult de lucruri materiale.. Acum planific doar ziua de azi. Planific ce sa nu fiu sau să fiu. Planific când să tac și când să vorbesc. 

Mami spune să nu mă mai critic singură când scriu pe blog. Dar cred că în asta constă toată frumusețea acestor rânduri. Pentru că tu îți știi și gândurile, și emoțiile pe care nu le arăți. Și e bine când vezi că nu doar tu te confrunți cu anumite temeri sau defecte. Până la urmă cu asta se “mănâncă” realitatea.

Și criticându-mă, vă învăț să nu fiți așa. Și mă învăț și pe mine. 

În perioada adolescenței eram convinsă că oamenii de atunci vor fi și oamenii de astăzi. Dar suntem diferiți, din fericire. Perspectivele se schimbă, cercul de prieteni la fel. Și am înțeles că este în regulă să dezlegi legături, nu pentru că s-a întâmplat vreo dramă, așa cum cred unii că este necesar, ci pentru că nu mai aveți numitori comuni.

“Trageți” cu inima acolo unde simțiți că evoluați și că sunteți pe drumul către persoana care doriți să deveniți.

Dacă unul dintre țelurile tale este să fii un om cu un stil de viață sănătos, evită cercurile de prieteni unde se fumează și se bea( exemplu care se potrivește pentru mine). Evită oamenii care petrec până dimineața mereu și care nu citesc, ci doar bârfesc și ascultă manele până dimineața.

Dacă țelul tău este să ai viața într-o petrecere continuă și să le încerci pe toate, caută oamenii care fumeaza, caută persoanele care se duc in cluburi. Nu glumesc!

Ești ceea ce îți alegi să ai în jur! 

Consecințele vin din orice. Dar unele bune, altele mai puțin bune.

Eu când mâncam fast-food ieșeam cu un grup mare de colegi. Când am hotărât să merg la sală am rămas singură la acest capitol. Și am înțeles că nu poți fi pe aceeași undă la toate cu prietenii tăi. Și este în regulă.

Nu aș schimba faptul că încă din adolescență nu mi-a păsat părerea lumii despre mine, despre ceea ce sunt și ceea ce fac.

Nu aș schimba simțul umorului și nici momentele în care am dat cu capul de sus. Pentru că, dând atunci, azi nu mai dau. 

Aș schimba visurile mele, să nu fie realizate cu întârziere. Aș fi chiulit un pic mai mult, m-aș fi distrat un pic mai mult în liceu.

În adolescență nu am știut ce înseamnă să ai cu adevărat curaj. Deosebiți tupeul de curaj. Exemplu: Ai tupeul să țipi la cineva care ți-a greșit. Găsește-ți curajul să taci.

Trăim ACUM. Trecutul a fost și, bucurându-ne de prezent, construim un viitor. 

Am fost un copil visător, acum sunt un adult visător. 

Am fost dură. Acum sunt mai dură. Dar în alte aspecte.

Adolescența pune cea mai mare amprentă asupra tinereții tale. Poartă-te cumpătat! 

Vorbele să fie doar pansament. Evită bârfa și povestește despre idealuri sau planuri. 

Faptele să fie speranță. Nu da cu palma. Dă o mână de ajutor. 

Inima să îți fie izvor. Nu de ură. Ci de dragoste.

Privește doar înainte, iubește-te, ia-ți timp să te analizezi și sa îți construiești varianta care vrei să fii.

Astăzi, la 22 de ani, știu cu certitudine un singur lucru: Anii aceia nu se mai întorc și, dacă aș putea să o iau de la capăt, aș face multe lucruri diferit.

Dar mi-e teamă că nu aș mai ajunge cine sunt astăzi. 

Am ajuns la finalul acestui articol, dar nu și la finalul jurnalului tău. Scrie-ți cursul vieții așa cum numai Dumnezeu știe. Iar pentru asta, te îndemn să te rogi, chiar dacă e mai cool să fii ateu( zic unii). 

Dar cel mai frumos lucru în viață este să pui capul pe pernă seara și să știi că Cineva se îngrijește de Tine. Nu Îl vei înțelege mereu, că doar noi avem mintea limitată.

Dar dragostea nu ar trebui să aibă limite.

La fel și visurile tale!

Copilule, trăiește din plin!

Savurează clipa de acum! Îți aparține