Tic-tac, vine bacul…

În plină pandemie, lumea se preocupă de viitorii studenți, care acum se pregătesc sau nu se pregătesc de examenul maturității. 

Dacă vă amintiți, eu, în urmă cu ceva ani, am scris un articol special pentru voi, cei de clasa a 12-a, unde vă explicam toată treaba cu emoțiile, că’s normale, că-i normal să fii stresat și sa intri în panică, chit că stăpâneși materia, chit că ești pe lângă.

Anul acesta nu v-am mai putut redirecționa către articolul respectiv, pentru că anul acesta sunteți într-o altă poveste. Eventual doar cu același deznodământ: e clară treaba- tre să dați și bacalaureatul.

Vreau să vă spun că în acest articol voi trata totul subiectiv, încercând să mă pun în postura voastră. Așa că este în regulă să nu fi de-acord cu mine, suntem diferiți, din fericire. Așa că este mai mult decât ok să gândești și să vezi lucrurile diferit.

Să înceapă “simularea” din viața mea.

Plec de la școală, neștiind că va fi ultima zi petrecută cu colegii, neștiind că nu o să-mi mai revăd profesorii, nici șansa de a chiuli cu prietenii și să ne văităm de examene.. Nici nu știam că în ziua aia aveam de gând să stau pentru ultima oară alături de colegul de bancă aka my best friend. Cine s-ar fi gândit..?

Plec neștiind ce mă așteaptă. Ce ne așteaptă!

Bun! Aud știrile, hai două săptămâni, parcă nu sună rău. Mă concentrez singură acasă pe ce am de învățat, pentru admitere, pentru bac. “Recuperăm când ne întoarcem. “, le scriu eu colegilor. Nici la meditații nu mai merg. Of! Sunt fix ca tovarășa de la B care nu își poate permite pregătire la mate sau română. Hai să-mi fac singură conspect, hai să încerc singură. Nu e imposibil. 

Of, am nevoie de o pauză! Hai să iau niște aer curat. Deschid geamul, atât am voie.  Atât îmi permite legea. Singurul meu moment respiro este să merg joi la supermarket să cumpăr cele necesare. Au trecut două săptămâni, lucrurile nu se îmbunătățesc. 

M-am săturat de cei patru pereți. Îmi pierd concentrarea ușor, pentru că anormalul acesta nu îmi poate fi normal. Și asta nu o spun eu, o spun cercetătorii de știință. Creierului i se joacă feste. Ha! Ce să vezi? Pentru luni bune.. Ghinion? Soarta?…

Pentru săptămâni la rând nu m-am plâns la fel de mult pe cât o simțeam înăuntrul sufletului meu. Imediat auzeam un “dramatizezi. E clasa a12-a. Doar liceu.. sfârșit de liceu.. stai să vezi când te vei confrunta cu adevăratele greutăți ale vieții” Bine că dramatizez! Am nevoie să îi spun cuiva care să mă înțeleagă, nu să-mi dea replică! 

Sunt conștientă că bacul nu e cel mai greu examen al vieții. Așa cum privesc examenul de clasa a8-a, probabil așa privesc bacul cei de la master. Dar trebuie să le explic eu faptul că acest ritm este normal? Step by step sau cum era? Mă, logic că nu ți se pare big deal bacul, că ai trecut la altă etapă, dar nu uita că și tu cândva ai gândit ca mine și ai fost în pielea mea. Privește cu ochii de la 18-19 ani. Nu de la 25, când ai “experiență” în spate.

Până în prezentul meu, bacul e cel mai dificil examen cu care m-am confruntat. 

În primele săptămâni a fost cum a mai fost, dar să fii acasă încontinuu, frate, aș minți dacă v-aș spune că nu m-a cuprins lenea. Îmi lipsește ritmul: trezit, mâncat, mers la școală, ieșit cu prietenii, cearta cu profesorii, planuri pentru absolvire, planuri pentru viitor împărtășite pe holurile liceului cu prietenii de la cealaltă clasă. Și da, era ritmul meu! Așa cum era, era al meu!

Sunt elev model, m-am distrat, dar mi-am făcut și partea; sunt așa, o balanță.. Nu am tăiat frunza la câine, nu am avut decât note de 3 sau 4; mi-am făcut datoria de a-mi șlefui drumul către un viitor bun și frumos. Dar pandemia mi-a tăiat aripile!

Și dacă nu ești capabil să mă înțelegi că pot claca psihic, ci mă iei în râs…Nici tu nu ți-ai îndeplinit datoria de a-mi fi sprijin moral! Tu fiind prieten, părinte, rudă.. Știi tu cine ești!

Nu îți spun să mă “periezi”, dar încearcă să te acomodezi situației în care suntem, să mă înțelegi că mi s-a dat mintea peste cap. Mi s-a dus din concentrare, din chef! Profii nu au sunat pe zoom, mă simt lăsată baltă. BALTĂ!

Am fost luați prin surprindere, deja vorbim de un alt level pentru “examenul maturității”. 

Nu știu… Am zile când sunt productivă și învăț 8 ore. Am zile când stau pe telefon și vorbesc cu colegii sau dorm “în gol’, fără să pun alarma. Mi s-a tăiat elanul. Știu că sunt oameni bolnavi, oameni care mor de foame, știu că sunt persoane care o duc de o mie de ori mai rău decât o duc eu sau tu în prezent, cu tot cu pandemia asta care ne macină. Dar vreau doar să mă înțelegi… Vreau să vezi că încerc să-mi dau toată silința, dar nu mai am de unde “scoate”. Pentru că în viața noastră nu se învârte doar școala. Unii au părinții în plin divorț, alții sunt și bolnavi, alții sunt singuri, departe de părinți. Alții au probleme pe sistem nervos, le vin gânduri negre.. Unii au probleme cu banii, părinții au fost concediați.. Chiar trebuie să le enumăr pe toate ca să mă înțelegi? În viața noastră se învârt multe… Și pe toate le aud, le vorbesc, le “duc în spate” între patru pereți. 

Așa că… dacă nu mă poți ajuta cu o vorbă blândă, te rog, fă liniște! E mai puțin dureros!”

Acum, revin în prezentul meu real!

Dragilor, eu vă înțeleg. Toți au așteptări de la voi, dar privesc doar la suprafață. Celelalte probleme cu care vă confruntați..parcă sunt toate invizibile pentru cei din jur.

Sunt aici cu toată inima pentru elevii silitori care și-au pierdut “combustibilul” la final de an școlar. Sunt aici să îți spun că este în regulă! Ai tras tare atâția ani, ai încercat acolo să iei 7-8, chiar și 9-10! Ți-ai dat silința, iar eu sunt aici să-ți spun ca  te apreciez! Chiar dacă nu ne cunoaștem personal! Te apreciez pentru datoria pe care ți-ai îndeplinit-o cu brio în toți acești ani.

Sunt aici cu toată inima pentru elevii care au dat doi bani pe liceu, și-au bătut joc de profesori, de colegi, nu au învățat deloc, pentru că ei vor “școala vieții”. 

Sunt aici cu toată inima să-ți spun că poate îți vei învăța copiii să nu fie ca tine! Să-i înveți să fie oameni! Oameni educați, gata să-și atingă un scop nobil! Sunt aici cu toată inima să-ți spun că ar fi cazul să nu mai dai vina pe sistem, pe profesori, când problema este/era la tine. Profiți de pandemia asta să spui că o sa iei nota mică la bac pentru că nu ai putut învăța, dar tu nu ai putut învăța în 12 ani de școală. 

Dragilor, pandemia poate o să treacă, dar timpul nu se va întoarce! Sunteți arătați cu degetul că vă văitați pentru că nu aveți absolvire, poze cu squadul, poze cu toca și diploma! Nu aveți ultimul clopoțel!.. 

Eu sunt aici să vă iau în brațe și să vă spun că e ok să plângeți, e ok să vă simțiți lăsați la voia întâmplării, deși nimeni nu a avut această intenție..

Pentru că vi s-au furat niște amintiri.. Viitoare amintiri! Iar eu, când am aflat că sunteți privați de această bucurie, am luat albumul de clasa a12-a, m-am uitat peste pozele cu colegii și profesorii.. Timpul trece..

Timpul trece, dar mereu o să povestesc cu zâmbetul pe buze despre cât de  fain a fost  în ultima zi de liceu( chiar dacă a fost tristă). Toți am trecut peste neînțelegerile din timpul liceului, am cântat veșnicul Gaudeamus, am aruncat tocile, în boxe răsunând “Ani de liceu…”

Mami mereu mi-a spus că liceul este cea mai frumoasă etapă. Și facultatea are farmecul ei, dar în liceu exista unitate, colectiv bine definit, existau pauze in curtea liceului, pauze pierdute la rând la chioșc… Nu mai spun nimic! Am scris destule!

Vi s-a răpit ceva… Și nu știu dacă puteți recupera lunile care tocmai au fost pierdute..

Mult curaj, dragi tineri și viitori studenți!

Sunt persoane care vă înțeleg! Iar eu sunt aici să vă spun că totul va fi bine, chiar dacă acum lucrurile sunt pe dos!

Vă îmbrățișez! Succes la bac! 

CARPE DIEM!

Cu multă dragoste, 

Deni