Plang, ma rog si merg mai departe

Titlul spune povestea pe scurt a ultimelor mele luni petrecute în haos, muncă, nopți nedormite și rugăciuni.

Vă spun din start că sunt un om rău; nu glumesc. Dacă aș fi fost bun, aș fi acționat diferit la momentul potrivit. Dacă eram om bun, știam cum să spun stop bârfei, știam cum să zâmbesc și să tac, fără a lupta pentru orgoliul meu și pentru “dreptatea” mea; pentru că atunci când am avut puterea să fac bine, am tăcut și mi-am văzut de treaba mea.

…pentru că am dat înapoi atunci când trebuia să încep lupta.

Și cu toate astea..

Aici sunt! În persoană, încercând să mă (re)descopăr din ce în ce mai mult: prin tăcere, prin rugăciune..La o vorbă cu Dumnezeu.

Și stând în tăcere( pentru că în ultima perioadă m-am împăcat mai bine cu liniștea decât cu vorba) mi-am pus gândurile în ordine. Iar acum, încerc să le scriu aici. Pentru voi. Pentru mine să nu le uit.

Am constatat că Dumnezeu ne vrea buni, iar în fiecare dintre noi vede lucruri mărețe. Trebuie doar să ne luptăm fără să privim în stânga și în dreapta. Iar când am avut tendința să mă uit în lateral, mi-am ridicat privirea către cer. 

Am realizat că Dumnezeu ne dă încercări pentru a învăța ceva din ele; ni le dă până nu mai suntem corigenți. 

Încercările sunt bune, chiar dacă noi nu le vedem așa. Până și cel mai trist eveniment te duce peste ani în cea mai frumoasă destinație( spirituală sau nu numai).

Cred cu tărie în ideea că ne este greu să fim încrezători și să fim siguri pe tot ce se întâmplă pentru că vedem doar locația actuală în care ne aflăm, pe când Divinitatea vede tot. Tot, mă! Tot!

Plâng, uneori de tristețe, alteori de oboseală. Mă îngrijorez, de parcă aș putea să schimb ceva, dar mă rog: pentru credință, pentru dragoste, pentru putere. Pentru mai bine.

Merg mai departe pentru că înapoi deja am fost, nu am timp de pierdut. O clipă durează să devii un “eu” la trecut. Nu mai este timp! Azi ești, mâine nu!

Carpe diem! Sau cum era 🙂 ?

De când cu proiectul caritabil ( vă invit să citiți aici despre Run for healing, respectiv despre Cristina, Ioana și Mihai) sunt din ce în ce mai stresată, iar timp liber nu mai am. Adică atunci când ivesc ocazia, lupt și trag cu George să lucrăm pentru eveniment. Noaptea visez că nu iese evenimentul, nu se strâng bănuții pentru cei trei. Stres! La superlativ! Și când îmi dau seama că am un Tată în cer, mă rog și încerc să mă calmez. Și adorm.

Și deși încerc să mă zbat pentru acest proiect și pentru sesiune, să mă zbat să țin legătura cu prietenii mei iubiți (cărora le mulțumesc cu lacrimi în ochi pentru suportul emoțional și mintal pe care mi l-au acordat, ps: vă știți voi), parcă pentru unii nu ești de-ajuns. Iar uneori nu ești de-ajuns TU pentru tine. Că ai face mai multe, dar intervine lista de priorități.

Dacă aș avea zece mâini…Dacă..

Merg mai departe, mă rog și plâng; mă oftic că nu am mai multă încredere în planul Lui Dumnezeu. Mă rog pentru că atât îmi mai râmâne  după ce eu încerc tot posibilul. Merg mai departe pentru că mi-e frică să dau înapoi.

Mi-e frică!

Am primit sute de mesaje cu privire la stres, respectiv cum să-l combați, apoi cu privire la emoțiile înainte de examene( evaluare, bac, admitere și sesiune), iar uneori sunt în pană. Pentru că nu știu ce să vă spun. Și eu sunt ca voi! Dar ne putem ruga împreună, doar asta ne-a mai rămas.

Doar rugăciunea mea o mai pot auzi în haosul și  gălăgia în care trăiesc. 

Societatea rămâne societate; pasul ei alert, care nu te așteaptă nici măcar o clipă.

Dar tu să rămâi in urmă, atâta timp cât sufletu-ți e împăcat. Eu? Sunt împăcată cu ceea ce fac și cu ceea ce devin.

Este bine să te schimbi, este bine să-ți schimbi viziunea. Este bine să evoluezi. Este bine să-ți setezi noi priorități. Atâta timp cât mergi de mână cu Dumnezeu.

Așadar.

Plâng, mă rog…Și merg mai departe.